Like Us
Follow Us52 de kilometri. 8 ore. Stop. 1100 metri diferență de nivel. Stop. 5 pene. Stop. Bine că s-a terminat. Stop. Dacă era să trimitem celor dragi o telegramă ca în vremurile fără telefoane inteligente sau ceasuri care te felicită pentru efortul depus, cam așa ar fi sunat.
Ce nu te omoară, te face mai puternic, dar nici bine nu-ți este. Privind retrospectiv la ziua de astăzi, ajungem foarte repede la concluzia că ușor poate oricine. După dorul de familie și cei dragi, acum dorul capătă alte valențe. Dor mâinile, dor picioarele, dor gambele, dor șalele, dor mușchii, dor fesierii, dor toate.
Poate era mai bine de mers doar până la Jeica de la Bistrița, vreo 25 de kilometri, cu o diferență de nivel de vreo 450 de metri și un traseu scurt, ușor spre mediu, drumuri pietruite, urcări pe dealuri și asfalt. Se poate porni mai târziu din orașul Bistrița, fiind o rută scurtă, după cum ne informa ghidul biciclistului pe Via Transilvanica.
Dar noi, nu! Dublu sau nimic! Facem toate dealurile fluierând pe caii electrificați de la Pegas, nimic nu ne stă în cale, mergem înainte, că înainte era mai bine. Isn’t that cute… BUT IT’S WRONG!
Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, cum ar zice un vechi proverb românesc. Deși totul părea OK pe aplicațiile de biking, telefoanele inteligente, AI-uri și toată tehnologia de care putem dispune, realitatea a bătut tot filmul.
Claudiu, față. Dacă faci o pană la bicicletă pe față, e OK. Mai ales pe drumuri forestiere sau cărări și poteci de Via Transilvanica, unde te poate agăța un spin sau Colții Babei, în cel mai rău caz. Claudiu a rămas fără aer, pur și simplu. Pe față.
Ciprian, spate. A doua pană în mai puțin de 10 metri de la pana lui Claudiu, poate să fie un ghinion, na, așa a fost să fie, hai că ne revenim noi și schimbăm camera. În timp ce ne bucură toate mașinile și tirurile cu praf și claxoane, la intrarea în Domnești de Mărișelu.
Claudiu, spate. Chiar nu știa de ce nu trage bicicleta la deal, cu toți caii electrificați porniți. Pentru că pană, tati, duh! Poate ai supărat pe cineva cu plecarea ta pe Via Transilvanica, sigur ai făcut ceva greșit, habar nu avem, că prea mare ghinionul și coincidența.
Ciprian, față. Sau când vrei să pun frână, dar n-are sens, că oricum se oprește bicicleta în 3, 2, 1. Băi, băiete, nu crezi că era cazul de o binecuvântare, ceva? Ai aprins și tu vreo lumânare înainte de plecare? Că ai bifat ambele roți, iar camerele disponibile prin rucsacuri scad văzând cu ochii.
Ciprian, spate. Pe bune? Fix la penultima coborâre înainte de sosirea la Gledin. El a strigat ceva din vârful dealului, săracul, dar toată lumea era bucuroasă că mai are o coborâre vijelioasă de adăugat la palmares. Drept pentru care, Ciprian al nostru a coborât cu toate picioarele din dotare pe lângă bicicletă la vale, unde ne-am reunit și am sărbătorit împreună cea de-a cincea pană.
Și totuși, ne-am oprit la Jeica sau Zselyk, în limba maghiară. Cu doar 2 pene la activ, în momentul respectiv, ne-am bucurat de o pauză binemeritată, la umbra Bisericii Luterane din centrul satului. Știați că Jeica este un sat atestat documentar din 1332? Din 1981, nu mai funcționează nici școala și nici grădinița din sat, din păcate. Majoritatea populației satului este îmbătrânită, un recensământ din 2018 numărând în jur de 90 de oameni peste 70 de ani, de etnie maghiară.
Următorul loc unde am poposit pentru o cafea și o apă, a fost Castelul Teleki din Posmuș. Clădit pe pământul ce a aparținut lui Iancu de Hunedoara, Matei Corvin și mai apoi cancelarului Transilvaniei Mihaly Teleki, Castelul Teleki datează din secolul XVIII. Având o întindere de 11 hectare, fosta reședință a familiei nobiliare Teleki se prezintă vizitatorilor ca un ansamblu de clădiri ridicate în etape diferite și renovate prin fonduri europene.
Pe domeniul castelului, printre arborii bătrâni, se înalță un stejar impunător, cu o vârstă de peste șase secole, martor tăcut al epocilor în care reședința nobiliară era străjuită de păduri dese. Datarea sa, anul 1406, este consemnată pe o tăbliță fixată pe trunchiul său și a fost atestată de familia contelui Teleki. Stejarul așteaptă toți îndrăgostiții să se sărute sub crengile sale, ca dragostea lor să dăinuiască secole, ca și el.
8 ore mai târziu de la plecarea noastră de la Bistrița, urma să ajungem în sânul lui Avraam, adică la Gledin, mai precis la Pensiunea Maria. Aici am uitat tot. Tot praful, toate penele, toate durerile. Pentru că doamna Maria este renumită pentru toate bucuriile gastronomice pe care le pregătește cu mult drag pentru toți călătorii osteniți de pe Via Transilvanica.
O ciorbă de perișoare ca la mama acasă, caș și urdă de oaie, ardei și roșii din grădina proprie, cărniță la garniță cu o salată de murături de nu te mai oprești din mâncat, cartofi aurii și un cozonac de te lingi pe degete, te fac să te gândești de două ori înainte să pleci din pensiunea ei primitoare.
În concluzie, de bine, de rău, a fost greu. Motivaționala noastră preferată s-a reîntors anul acesta pe Via Transilvanica. Ziua de mâine pare să ni se prezinte mult mai relaxată, iar faptul că vremea s-a schimbat în bine și ploile nu mai apar în prognoze, ne face să fim mai optimiști.
Până data viitoare, se știe: Like, Share & Clopoțel!
Și Cale Bună să avem, și voi, și noi!
PS: Sperăm că n-ați uitat că beneficiați de 10% discount la prețurile deja reduse de Biciclete Pegas, aplicând codul VIAPEGAS.
