Like Us
Follow Us„Hai acasă, hai cu mine. Hai cu mine, să pornim la drum. Ne așteaptă casa noastră dragă, iarba verde și poteci de drum.”
Ce înseamnă „acasă”? Este acel sentiment profund de apartenență și siguranță. Un refugiu în care inima se liniștește. Este locul unde ești acceptat exact așa cum ești. Acolo unde trăiesc oamenii dragi, cu care împărtășești aceleași gânduri și trăiri. „Acasă” înseamnă un spațiu familiar, un loc în care-ți este dor să te întorci, indiferent cât de departe ar fi.
Este extrem de dificil să pleci de acasă. Pentru că știi că o să-ți fie dor de ai tăi cât ești plecat. Este greu, pentru că acasă nu este doar un loc, ci o parte din tine. Și oricât de departe ai ajunge, o parte din tine rămâne acolo, așteptând să te întorci.
Cam așa ne-am simțit și noi plecând de dimineață de la Tășuleasa. Chiar dacă suntem departe de ai noștri, am regăsit la kilometrul 0 al Via Transilvanica o mare parte din ceea ce pentru noi reprezintă „acasă”. Un spațiu plin de vibrații pozitive ce-ți reîncarcă toate bateriile, oameni remarcabili pe care parcă-i cunoaștem de o viață întreagă, o familie în care am fost primiți întotdeauna cu brațele deschise.
După aproape 2 zile de senzație petrecute la Tășu despre care o să vă tot povestim de acum încolo, am pornit mai departe pe Drumul care Unește, către Bistrița Bârgăului. Conform ghidului, cei 25 de kilometri se anunțau a fi făcuți în aproximativ 8 ore. Oricum am încercat noi să mărim pasul sau să facem mai puține popasuri, amenda s-a ridicat la 7 ore.
Nimic nou sub soare și chiar nu vă recomandăm să vă grăbiți. După cum povesteam și anul trecut, Bucovina te seduce și nu te abandonează. Ba dimpotrivă, va face orice să te mai țină cât poate de mult pe cărările ei, să poți bucura de întreaga ei frumusețe.
Drumul până la Bistrița Bârgăului se poate împărți în două. Prima parte este mai mult coborâre către DN17, cu priveliști de neuitat și panorame de nu-ți ajunge funcția panoramică a telefonului să reușești a cuprinde superbitatea reliefului.
La Valea Străjii îți poți trage sufletul, pentru că în următoarea parte a drumului urmează să elimini toate berile de care te-ai bucurat la pensiunile aflate la trecerea de DN17. Moment de sport echilibrat, cu mai multe suișuri și coborâșuri, care te vor purta încet, dar sigur, către Bistrița Bărgăului.
Deși nu par mulți, cei 25 de kilometri făcuți în 7-8 ore îți vor da o poftă de mâncare de zile mari. Iar dacă ajungi la doamna Maria Bidian și al ei punct gastronomic care de-abia te așteaptă să-ți tragi sufletul, totul o să fie bine, să nu fie rău.
Noi am fost răsfățați cu o ciorbă de fasole boabe, asezonată cu ceapă, ardei iute și pâine fierbinte făcută în casă, pe care a fost bătălie la propriu. Fripturile aromate și cartofii tăvăliți cu brânză au completat o masă de neratat, toate stropite din belșug cu o vișinată de-ți lingeai buzele cu a ei dulceață.
După asemenea festin, se cerea o plimbare în program până la barajul Colibița. Lacul are o suprafață de 270 de hectare, fiind construit – dacă putem spune așa – prin strămutarea satului ce se afla în zonă și inundarea caselor oamenilor ce trăiau în locul respectiv. Există și o legendă populară conform căreia ar exista un blestem al lacului, care-și alege în fiecare an o victimă din rândul celor care înoată în el.
Și cum nu suntem la nici o competiție de triatlon, ne-am bucurat de pe mal de frumoasa priveliște, cu gândul la ziua de mâine și următoarea etapă de Via Transilvanica de care ne vom bucura, pedalând cu spor pe decapotabilele Pegas.
Până data viitoare, se știe: Like, Share & Clopoțel!
Și Cale Bună să avem, și voi, și noi!
