Like Us
Follow UsNu sunt eu unul care să stea să scrie și cu siguranță nu am flerul și inspirația lui Mădălin, dar stând în camera de hotel, la o zi distanță de cea mai grea aventură din viața mea, și pot spune că am tot avut câteva aventuri epice de-a lungul timpului (aproape 12 ore de pedalat de la Brașov la Cluj ca ambasador Electric Castle, aproape 10 ore în Etape Du Tour de France, 7 ore de chin la Transfier și încă vreo 6 ore la Ironman 70.3), trebuie să spun că aceste 6 zile în care am mers pe munți și dealuri peste 180 km și o elevație pozitivă de peste 6000 m (sau 1200 de etaje urcate) m-au făcut să îmi dau seama că suntem capabili de lucruri pe care nu le-am fi crezut posibile vreodată.
Cu toată “experiența” mea sportivă, în afară de ambiția de a finaliza acest monstru, nu m-aș fi văzut la finish și cu atât mai mult, nici să nu mă resimt foarte mult. “Mind over matter” cum ar veni :). Cu siguranță sintagma se aplică cel mai mult colegilor Florian și Mădălin, care în ciuda lipsei de experiență adecvată, nu numai că au ajuns la finish și au mai avut puterea să și zâmbească, dar nici nu cred că au realizat ceea ce au reușit să facă 🙂 Sunteți tari ca piatra!
Revenind la traseu, nu cred că există o experiență similară pe undeva, chiar dacă ne uităm la Camino de Santiago, si ăsta cred că e unul dintre motivele pentru care Via noastră cea de toate zilele este vizitată din ce în ce mai des de către călători de peste mări și țări.
Noi am avut plăcerea să ne intersectăm cu un grup format dintr-un danez, un american, un portughez și o nemțoaică, și cu siguranță erau încântați de “meniul” ce se afișa dupa fiecare bornă. Și ce “meniu”, măi nene, orice cuvânt am folosi să îl descriem, nu i-ar face dreptate. Chiar trebuie venit și degustat “în blind”, cât încă mai avem timp, pentru că din păcate sunetul drujbelor se face tot mai auzit și e păcat, mare păcat, dar aici e o altă discuție pentru o altă dată.
Un alt aspect demn de consemnat, și musai de luat în calcul, este că “preparation makes perfect“, adică fără un echipament adecvat, dintr-o plăcere, se ajunge la chin foarte repede. Experiența avută de câțiva dintre noi ne-a pregătit în mare măsură pentru majoritatea aspectelor întâlnite în teren, și astfel nu am avut mari surprize, nici din punctul de vedere al echipamentului și nici al întâlnirilor cu celebrele patrupede, și nu mă refer la ursi :). Ma refer la minunații câini de stână care, pe cât de frumoși și impozanți sunt, pe atât de protectori sunt cu mioarele din jurisdicție :).
Oricât de pregătit fizic ești, oricât de bun ai echipamentul, oricât de rezistent ești, sunt ferm convins că această minunație de experiență nu este de recomandat făcută de unul singur. L-am întâlnit pe traseu pe Lucian de la Suceava, care tocmai venea după 44 de zile de drum, plecat de la Dunăre, și cred că ar confirma faptul că dacă nu ai niște demoni de înfrânt cu tine însuți, traseul Via Transilvanica făcut singur nu este o experiență prea plăcută.
Ne place sau nu, suntem ființe sociale și nevoia de interacțiune umană se resimte imediat când ajungem aproape de zero cu puterile. Lucru certificat tot pe Via și de domnul mecanic de navă, în vârstă de 69 de ani, plecat din Galați în căutare de liniște sufletească.
Probabil dacă timpul și locul ne-ar fi permis, am fi stat la taclale târziu mult în noapte și ne-am fi descoperit cine știe câte lucruri în comun. Dacă este ceva pe care Via o face foarte bine, este că unește, peste mări și munți, în mijlocul României, călători necunoscuți adunați cu scop final de a descoperi și a se descoperi unii pe alții, pentru că uniți ne/salvăm la urma urmei.
Și să nu uităm echipa NOD😊. Ciprian, Mădălin, Claudiu, Ștefan, Florian și subsemnatul, NODtastic 6 cum ar veni, ne-am depășit limitele cu mult și am ținut ștacheta la un nivel pe care nu îl credeam posibil la începutul călătoriei. Și nu am avut ingrediente secrete, dar am avut umor, respect și foarte mult spirit de echipă, iar asta ne-a ajutat să ne ridicăm când eram epuizați, să mai facem un pas după alt pas până la final. Cu siguranță, nu toate echipele plecate pe Via au aceeași chimie, dar traseul te încearcă de atâtea ori, încât nu poți ajunge la final, daca nu strângi rândurile (fizic sau mental).
Și da, este greu. Și da, este frumos. Și da, merită experimentat. Și nu, nu este imposibil, doar că impune respect, față de traseu, de peisaj, de oameni, de natură. Noi am avut ceva provocări logistice și ne-am înhămat la parcurgerea a două etape într-una, astfel că am ajuns să facem peste 40 de km în prima și ultima zi. Altfel, recomandările din ghidul Via Transilvanica sunt mai mult decât digerabile pentru cineva cu o pregătire medie, să spunem, traseul este împărțit în zone de 18-20 de km pe zi, cu o elevatie medie de ~800m.
Cât despre Tășuleasa Social, cred că este cea mai apropiată locație unde te simți că ai o țară ca afară, de la intrarea în campus până la sala de mese, cazare etc. Oamenii ăștia au reușit să facă ceva rar văzut în România, o super atitudine către oricine le trece pragul, o locație de senzație și niște oameni de nota 10. Să vă fie de bine și la mai mare, cum ar veni. 😊
Și ar mai fi multe de zis, dar le povestim la Atelierele Academice de Stat la Bere @ NOD Academy. 😊
