Like Us
Follow UsCine se scoală de dimineață, doarme mai puțin. Având în vedere că traseul zilei de astăzi părea foarte ușor, ce ne-am zis? Hai să ne pornim cât mai devreme posibil, să avem timp de puțină relaxare la Vatra Dornei după 3 zile de alergătură. Oboseala oricum se stabilise printre fibrele musculare, iar fiecare dintre noi ajunsese să se simtă că se mișcă precum un Robocop: încet, greu și pe loc.
Zis și făcut, dar mai greu la partea de făcut. În momentul în care te trezești la 5:30, pentru ca la ora 6:15 cel târziu să pleci pe traseu, să zicem că e o provocare. O ploaie enervantă de toamnă, combinată cu o ceață de s-o tai cu foarfeca, plus încă vreo oră până la răsăritul soarelui, deja creează o neplăcere majoră.
Dar vorba-i vorbă, ce nu ne omoară, ne face mai puternici, dacă am zis, facem. Iar dacă ne gândim că dormim mai mult de 30 de ani din viață, să zicem că mai scădem din ei, cu plecările astea matinale. Marele avantaj este că, după vreo oră de mers, ai posibilitatea să te situezi deasupra norilor la propriu, fără să te afli într-un avion.
Partea cu plecatul pe noapte și spartul zorilor la 7 dimineața au meritat cu prisosință. Am reușit să prindem câteva instantanee de mare angajament, de îndată ce am ajuns în zona în care eram deasupra păturii de ceață deasă, ce se așternuse deasupra văii. Restul drumului dintre Mestecăniș și Vatra Dornei, pe cât de simplu pare, pe atât de complicat a devenit, cu toată oboseala acumulată din zilele anterioare.
Norocul nostru este că ne-am trezit la realitate destul de rapid, la prima interacțiune de gradul 0. Deși nu mai suntem în perioada în care stânele sunt active în zonă, ne-am bucurat de un schimb de replici acide cu vreo 7 vajnici apărători canini ai unui grup compact de mioare.
Fiind destul de dimineață, bănuim că ciobanul șef era pe relaxare după o noapte grea, sau pur și simplu avea încredere în cei 6 fantastici ce tocmai negociau cu grupul apărător și lătrător.
Toată situația s-a calmat după câteva sandviciuri donate găștii canine, care s-a retras satisfăcută, ultimele lătrături sunând mai mult a „Mulțumim pentru tratație, deși putea să fie cu mai multă carne. Data viitoare să nu se mai întâmple!”.
Drumul a continuat fără alte incidente, dar cu o senzație de goliciune din loc în loc. Traseul alternează între zone verzi, pline de brazi tineri, ce te mângâie cu ramurile prietenoase, și pajiști nenatural defrișate, pline de cioturi și urme ale unor brazi falnici, care au căzut sub tăietura nemiloasă a drujbelor.
Din păcate, sunetul drujbelor se aude în toată Bucovina, iar huruitul mașinilor de mare tonaj ce trec în viteză pe lângă tine pe drumurile forestiere pentru transportul copacilor tăiați intră în antiteză cu ciripitul păsărelelor sau vântului care adie printre crengi.
Una peste alta, drumul merge înainte ca și viața, iar semnele cu T-ul Via Transilvanica îți confirmă că ești în direcția corectă. Te mai bucuri și mai saluți o mașină de pădurar, te mai oprești și observi urmele proaspete ale unor căprioare grăbite și neliniștite să te întâlnească pe teritoriul lor.
După aproximativ 20 de km, ajungi să ai parte de prima panoramă a orașului Vatra Dornei și să privești cu încredere pârtia de pe dealul de vis-à-vis, cărarea pe care urmează să o apuci mâine, către următoarea destinație de pe Drumul care Unește, Poiana Negrii.
Și să nu uităm marea întâlnire cu borna 100, din centrul orașului Vatra Dornei, semnul că au mai rămas 1300 km de drum nedescoperit, povești de spus și oameni de întâlnit.
Până la povestea următoare, se știe: Like, Share & Clopoțel.
Și cale bună, ceea ce vă dorim și vouă!
